miercuri, 1 aprilie 2015

Simbolism

      Ma hotarasem sa nu scriu ci sa tac. Dar ma cam iau fiorii de idea incoltita. "Civilizaţie înseamnă domesticirea şi creşterea fricii."
Ai timp prea mult de gandire in timpul serviciului? Sfatul meu: scrie in timpul liber.

        Ai servici... Ce groaznic e sa fi cineva. Prea public. Ca un brotac - sa-ti declini toata viata numele tau cand te admira un lac. Aproape ca ma obsedeaza gandul de integrare fortata in societate. In randurile simetrice de oi ce se indreapta in aceeasi directie. Parca reclama de la TUborg suna a obsesivitate compulsiva "TRAIESTI IN LINIE"...etc. Uiti sa fi tu si original. Si unei fortari ca acestea, toti, fara vreo exceptie, mai mult sau mai putin isi doresc pur si simplu... sa moara. Si murim renuntand la eul nostru, in fiecare zi. Prin resemnare. E un fel de sinucidere. Curata si simpla sinucidere.

         Radioul cu deşteptător porneşte cu două minute înainte de jurnalul de dimineaţă. Din micul difuzor se aud acorduri din Pantera - Suicide note. part 1. O piesa extraordinara pentru a incepe vioi ziua. Dar e un vechi obicei: îmi lasă timp să mă aşez pe marginea patului, sa arunc o tabletă de aspirină efervescentă în paharul aşezat lângă veioză. Tableta se dizolvă cu un sfârâit de bule; golesc jumătate de pahar dintr-o înghiţitură. Astă noapte m-am zvarcolit placut langa un inger. Il vad langa mine. Desteptat placut de sunetul scos de pastila cazuta in pahar, isi intinde o aripa pana in tavan, intinzand inspre dezamortire iar apoi ma mangaie suav pe umar si adormi la loc. Mi-e ciudat sa fac ceea ce fac cu o zeitate, dupa atatea contopiri cu fiinte omenesti mediocre cu sex intre picioare. Acesti ingeri androgini au lipsa voluptatii sau a grotei desertaciunilor intre coapse, si totusi, langoriozitatea de care ne bucuram reciproc ne topeste in fiecare noapte. Nu ai nevoie neaparat de madulare ca sa iti consumi actul sexual.  Si e bine ca nu e rece patul în care ar fi dormit doar un singur trup; ca să faci foc îţi trebuie două bucăţi de cremene.
         Opresc radioul pentru a nu mai asculta vesti despre crimele, ciuma si cancerul monden. Privesc prin geamul spart. Ramurile copacului a carei specie inca n-am reusit sa o identific mai crescu cu cativa centimetri. Parca nu vreau sa imi tai natura de tot din viata mea. Asa ca o accept sa-mi intre in apartament incetisor, chiar de fortat, oarecum, imi zgarie peretii, imi sparge geamurile si isi varsa semintele prin crapaturile parchetului grabind cresteri de mici copacei de toate soiurile. Pe coltul patului zaresc deja obisnuitele ciuperci. Salteaua prea veche permise soiului Psilocybin  - "Palaria Libertatii" - sa creasca din mucegaiul ce-i puse stapanire pe coltul de pe margine. Initial crezusem ca am de-a face cu ciuperci pleurotus dar in necunostinta si nepasarea mea, am consumat pe acestea halucinogene. Efectul fu unul de incursiune la realitate si un amar si-o scarba de prea mult adevar. Prefer dementa mea latenta. Constanta.
         La o ridicatura de ochi ce poate reprezenta un clic pe busola, la nici 3 metri de pat, in coltul camerei, pe partea dreapta, sub ramurile batranului copac, zace efemerul cal de culoare nisipoasa. Pare-se ca a prins si acesta radacini in micul meu sanctuar. A inceput sa zemuiasca prin podea atat de tare in ultima vreme incat vecinul de sub mine imi lasa un biletel agatat in vizorul usii de la intrare anuntandu-ma de inconvenient. I se patase tavanul de o zeama ciudata urat mirositoare. Pe de-o parte imi reproseaza pentru aspectul inestetic al petei si ma zoreste sa remediez situatia, pe de alta parte imi multumeste ca macar miroase a altceva - mai bine - decat viata lui amoroasa cu vecina din blocul de vis-a-vis. Ii aud periodic cum zgarie peretii cu unghile si dintii, cum isi izbesc fesele sau sanii de pereti, consumandu-se plasticos in tenebrele deszmatului carnos. Calul imi zambeste ca de fiecare data cu dintii lui albi-galbui. Pare-se ca viermii care initial isi facusera culcus in stomacul acestuia, avansara pana in botul negru conturat cu doua nari mari. Pana si viermii ma salutara sfios printr-o plecaciune a capului in semn de buna dimineata.
        Ma ridic in capul oaselor. Sub soldul drept, exact sub bazin, la imbinarea osului piciorului cu acesta, ma fulgera o durere. Urmata de deja cunoscuta durere de spate, in dreptul rinichilor si intre omoplati. Ma mir ca nu mi se rup oasele, nu se mananca intre ele mai repede decat ma roade cancerul ce-l port deja in mine. Printre zecile de ganduri ce isi iau startul de cu craparea ochilor gasesc a ma agata de acesta "Oare in zilele noastre, mai exista morti naturale si nu doar morti cauzate de cancer?".

        In pasi marunti ajung in baie. Ma privesc in oglinda incercand sa indrug o grimasa cat mai placuta pe fata-mi ponosita pentru a-mi masca lipsa totala de par cauzata de citostatice. Langa mine, sub dus, se afla omniprezenta marmota. Cantand un cantec trist, scarpinandu-si blana plina de clabuci. La vederea schimonoselii mele arcuii colturile furii astfel desoperind niste incisivii perfect patrati, etaland un zambet dragalas. Se intinse si imi mangaie mai intai pieptul gol, apoi spatele iar in cele din urma scrotul span, gadilindul jucaus. Imi dadu fiori.
Sexul mi se iţeşte din chiloţi. Tresar. E multă vreme de când nu am mai dat nas în nas unul cu altul. "Ce mai faci?" - eu catre el.
Tăcere. Sexul meu îmi face mutre. Nu numai că nu mă culc cu nimeni, dar nici pe mine nu mă mai fut. Am devenit un bătrân cuplu, eu singur. Este în mod sigur o performanţă. Nu-mi mai doresc nici măcar propriile fantasme, vaginele virtuale mă fac să casc de plictiseală, sânii închipuiţi mă lasă rece. Propriul meu sex mă enervează. Magia de a-L vedea transformându-se, crescând, umflându-se, îngroşându-se, nici asta nu mă mai amuză. Abracadabra! Iepurele nu mai iese din joben.
         Mai rămâne mica erecţie de dimineaţă, dar este vestigiul unei arhitecturi odinioară superbă în mod normal. Mi se scoală fără convingere. E un reflex, mi se scoală aşa cum casc. îmi amintesc că am un sex atunci când sunt la cinema cufundat în fotoliu, atunci când mi se prinde într-o cută a chiloţilor, şi trebuie să îl împing discret cu degetul ca să găsească o poziţie mai confortabilă pe perniţa testiculară. Era o vreme când mi se scula 24 de ore din 24, şapte zile din şapte, în timpul vacanţelor şi în zilele de sărbătoare. Mi se părea că Cirque-du-soleil îşi înălţase circul în pantalonii mei. Nu puteam cobori din autobuz şi din tren, neîndrăznind nici să mă ridic, nici să merg cu o erecţie atât de evidentă. Mi se scula la micul dejun, sub jetul duşului, atunci când îmi legam şireturile; mi se scula când mă spălam pe dinţi, când îmi făceam de mâncare, când spălam vasele şi când trăgeam cu aspiratorul; mi se scula mereu, la amiază, şezând, în picioare, lungit; mi se scula în metrou, în maşină, în avion, în paraşută, pe schiuri, pe bicicletă, pe scările rulante; mi se scula pe nemâncate, sătul, beat, obosit, singur, în societate; mi se scula râzând, plângând, vorbind, urinând; mi se scula la vest, la est, la nord, la sud, în toate direcţiile, ca o busolă sau ca un panou de semnalizare; mi se scula în amonte, în aval, la flux, la reflux; mi se scula la babord, la tribord, la soare, la lună, în ploaie, sub fulgii de nea şi în mijlocul îngrijorătoarelor ceţuri; mi se scula până mă durea spatele, sexul meu întins şi umflat în aerul proaspăt ca pânza sentimentelor mele.
       In fiecare sâmbătă după-amiază, mă duc să-mi cumpăr câteva reviste porno de la vânzătorul de ziare de la centrul comercial din apropiere. Aştept să fie destui clienţi în prăvălie, fac o mutră spăşită şi pun revistele pe tejgheaua transparentă sub care se află toate acele jocuri vesele de răzuire şi de noroc. Cum ajung acasă, nu fac nimic. Superţâţele, superfesele, supersexele superblondelor abia dacă îi stârnesc sexului meu un zâmbet uşor. Un mic fior îmi străbate testiculele, reacţie hormonală normală, sexogramă plată. Sexul meu este fie cinic, fie romantic. 
Cumpăr reviste porno doar pentru a-i face pe vecinii mei să creadă că cel puţin am o biată viaţă sexuală. Mai bine aşa decât să treci drept cineva care nu are viaţă sexuală deloc. Ieri, m-a văzut vecina mea de la patru, a zâmbit batjocoritor. O să le spună celorlalţi oameni din bloc. Reputaţia mea de labagiu pervers, amator de fete cu anatomie atomică este asigurată. Dac-ar şti ei! Chiar nu ar trebui sa trec prin tot acest circ daca as putea sa ma ling singur in penis cum face cainele meu. Nu as mai avea nevoie de nimeni prin preajma.
         Ma reprivesc in oglinda. Reflectia mea imi face cu mana. Incepe sa imi vorbeasca. Ii vorbesc. Nici unul din noi nu ştie ce spune. Nu e nevoie să ne înţelegem, nici să ne auzim, la drept vorbind este chiar considerat o pierdre de timp şi de energie. Avem o discuţie formidabilă, plină de zâmbete, de râsete şi de încruntări de sprâncene.
          M-am hotarât să mă las de fumat. E cu atât mai uşor cu cât nu m-am apucat niciodată. Dar cum în cadrul societatii e bine văzut să te laşi de fumat, pentru că e semn de voinţă puternică, de atenţie faţă de propria sănătate şi o dovadă de respect faţă de anturaj, am declarat că mă las de fumat. Lumea m-a felicitat pentru curaj. E mai bine să fii un fumător care s-a lăsat sau pe cale să o facă decât nefumător. Unui nefumător nimeni nu-i remarcă performanţa de nu se fi apucat niciodată de fumat, se plânge neîncetat de fum, strănută, în fine, strică în mod sistematic cheful tuturor. Fumătorul care vrea sa se lase e un erou. Aşa că, neglijent, las la vedere pachete începute de ţigări mentolate, cutii cu plasturi şi gumă de mestecat cu nicotină. Nestematele din coroana gloriei mele. Prieteni fumători mă întreabă cum procedez, mă invidiază, sunt impresionaţi de îndrăzneala mea. 
„Cum faci?" 
„Te invidiem!"
Eu raspund: "Eh, chestie de voinţă."
        Renunt la toaleta pe de-a-intregul. Ma grabesc sa ma imbrac si zbughesc prin usa. Imediat la iesirea din apartament, pe stanga, zaresc un tablou care reprezinta o pajiste cu un pastor cu vreo 3-4 capete, unele mai mari, altele mai mici, si o sumedenie de oi sau capre cu pumni inloc de copite, care erau insemnate cu fier inrosit cu un semn distinct reprezentand ba o cruce, ba steaua lui David sau alte insemne religioase. Gandi-i ca nu are sens sa ma gandesc la religie acum. E un lucru ce-mi consuma energie intr-o ora atat de matinala. Consider subiectul atat deeee... nu stiu! Prea variat incat nu merita efortul. Sa-l consume ce-i care inca nu si-au gasit locul si care inca mai cred in baliverne.
      Ma opresc in dreptul geamului din casa scarii. Prefer sa-mi fumez dezinvolt primul cui de Mary-JJ aici, in vazul tuturor. Zilnic vad prin sticla nestearsa bărbaţi şi femei care îşi plimbă animalele domestice. Mai nou e voie sa le scoti in strada, acum că se cheamă Angoasă, Ulcer, Competiţie, Teamă, Sudoare, Ambiţie, Durere de Stomac. Sunt ţinute în lesă de stăpâni. Mai exact, sunt legaţi de o lesă de carne, sânge şi maţe băloase. Peisajul dintre ramele geamului afiseaza o multime de oameni care isi vad de viata de zi cu zi. Tristi si supusi soartei pasesc apasat pe strazi ascultand Gloomy Sunday - piesa ungureasca pentru sinucidere in masa (interpretata de Rezso Seress) iesind din goarnele-sirena asezate pe fiecare stalp.
O femeie îşi taie venele deasupra unui canal ca să nu păteze trotuarul. Mii de litri de cafea şi de anxiolitice plutesc în stomacurile trecătorilor ca un ocean pe vreme de furtună. Câteva persoane se aruncă nonşalant sub roţile maşinilor care accelerează, altele se spânzură de felinare, o cerşetoare cere de pomană o pilulă de cianură. Un copil ghemuit pe trotuar şi-a spintecat burta cu o sabie japoneză din plastic albastru fluorescent pe care a legat, cu banda adeziva, o lama industriala de taiat material textil ; înainte de a se prăbuşi, hrăneşte veveriţele cu firimituri de prăjitură. Un bărbat îşi înfige un cuţit în mijlocul frunţii şi îşi deschide ziarul. Femei tinere în taioare gri, elegante, pentru sezonul primăvară-vară, aleargă. Sunt atât de grăbite, încât le e greu să-şi potrivească ţeava revolverului la tâmplă. Trag toate odată. Cu o jumătate de cap smulsă, continuă să alerge; una din ele scoate o oglinjoară şi nişte fond de ten cu care îşi tamponează obrazul ciopârţit. Un poliţist îi face proces-verbal unui bărbat tăiat în două, care s-a aruncat sub un autobuz în afara trecerii de pietoni.
Ma dezmeticesc. Ma lua ameteala. Intarziam...dar uitasem unde!

Cu tigara rulata inca nestinsa ma indrept spre scari. Nu vreau sa fiu nevoit sa dau nas in nas cu "oamenii liftului". Ma intalnesc cu batranul de la 4 scotandu-si ulcerul la plimbare. Ii mangai animalul pe crestet si ii las sa treaca. Pufaind din tigara, ametit, ii urmez.
Mi-am reamintit. Astazi imi ingrop cativa prieteni. Trebuia sa ma duc la cimitir.

Am avut prieteni, prieteni adevăraţi, amici, colege, colegi de clasă. Era plăcut. Persoane de care eram legat. Dar timpul, depărtarea, minciuna, înclinaţia pe care o au unele plante de a se crede adulte crescând, egoismul, laşitatea, orgoliul, spiritul serios, rănile tăcute, făcute şi primite, loviturile îmbrăcate în zâmbete şi în indiferenţă, din pricina tuturor acestor dăunători, nu mi-a mai rămas astăzi nici unul. 
           Şi nu e trist. Faptul că asta nu e trist este poate trist, dar, în sine, nu e trist. Nu mi-aş dori prietenii care nu rezistă presiunii timpului şi a vieţii. 
            Nu există o ruptură brutală, nici certuri dramatice, prieteniile noastre se sfârşesc natural, fără ţipete, fără ciocniri vizibile. Puţin câte puţin, firele care ne leagă se taie, sunt atât de subţiri şi de numeroase, încât nu ne dăm seama; sunt fire de păr prin care curge un amestec din sângele nostru, într-o bună zi, ne dăm sema că legăturile capilare sunt desfăcute: prietenii noştri au devenit ceilalţi. Oameni. 
           Din când în când, găsesc pe robot mesaje din partea acestor dispăruţi care mă invită la mese cu foşti, la regăsiri, la: „Alo, ce-ai mai făcut?" Pentru că neapărat trebuie să fi făcut ceva, nu e de ajuns să fii. Cel mai bine e să fi ajuns cineva, de preferinţă altcineva. Inainte nu erai aproape nimeni, doar tu însuţi. 
           Am avut o singură dată slăbiciunea de a mă duce. O frumoasă petrecere patetică. Eram înconjurat de fantome în carne şi oase, ca nişte morţi vii, o necrofilie deghizată în banchet voios. Pentru mine, era sărbătorirea morţii prieteniei noastre, de un sadism sentimental exemplar; pentru inima mea, victimele erau propriii lor călăi. Aşa cum există persoane care încearcă să rămână în contact cu rudele decedate prin levitaţii de pahare şi prin învârtirea gheridoanelor în timpul şedinţelor de spiritism, ne adunasem acolo pentru a convoca fantomele prieteniei noastre. Imi sunt dragi fantomele, nu mă tem de ele. 
            Ce nu suport însă, sunt cadavrele care refuză să moară. în inima mea, ei sunt cadavre. Ii iubesc pentru totdeauna, nu voi uita prietenia noastră. Dar nu ne mai vedem, nu mai împărtăşim nimic. Prietenia noastră a încetat să mai respire; şi chiar dacă a fost asasinată, e vorba de o moarte naturală. Ca prieteni, au murit. E trist. Ca fiinţe omeneşti, sunt vii. E şi mai trist. 
Dar nu fiinţele omeneşti le iubeam în ei, ci prietenii. 
              Toate acestea au trecut, nu mai sunt adevărate. Au rămas amintiri mai vii decât aceste reuniuni mortuare. Trebuie uneori să ai curajul de a-i ucide pe toţi cei pe care i-ai iubit şi care, în ciuda tuturor aparenţelor, se complică prin a rămâne în viaţă fără sentimentele care ne uneau şi ne hrăneau cu una şi aceeaşi afecţiune.
          In general, despre foştii prieteni, spui: „nu ne mai vedem", sau „ne adunăm o dată la cinci ani pentru un chef pe cinste"... Nu, nu e adevărat! Trebuie să ai curajul să pronunţi actul de deces al fiinţelor care încă mai respiră. Poate că sunt un medic sever, dar drept: morţilor nu le faci nici un serviciu dacă îi minţi.
Acum am decis la înhumarea tuturor prietenilor mei eterni şi morţi.
      - Nu puteţi face una ca asta, domnule! protestase paznicul, punându-mi în faţa ochilor un exemplar din regulamentul de ordine interioară al cimitirului. Imbrăcat într-un costum albastru închis, bine pieptănat, cu dinţii regulaţi şi albi, în vârstă de aproximativ patruzeci de ani, semăna cu o vedetă oarecare de cinema. 
       Pe o pancartă scria că în incinta cimitirului este interzis fumatul. L-am luat pe după umeri.
       - Vă cer şase morminte, plătesc tarif întreg pentru ele, sunt dispus chiar să plătesc şi pe deasupra. Pentru şase morminte ar trebui să-mi faceţi o mică reducere, nu primiţi în fiecare zi o asemenea comandă. 
       - Dar nu există nici un corp! Nu aveţi cadavrele! a protestat omul eliberându-se, şocat de lipsa mea de educaţie. 
        - Nu e vina mea. Le-am cerut prietenilor mei să aibă bunăvoinţa de a-şi pune capăt zilelor, dar nu au vrut. Lor trebuie să le înfăţişaţi reclamaţiile. 
         - Vai, dar nu este posibil! E contrar regulamentului. Articolul 36, alineatul... 
         - Ascultaţi-mă, pentru mine sunt morţi, şi chiar dacă nu există nici un corp, nu pot să-i las fără mormânt. Trebuie să-ţi îngropi morţii. Nu pot lăsa aceste cadavre afective aşa, în aer liber, abandonate... Păreţi om cumsecade, un umanist; preferaţi ca cele şase morminte să rămână goale, sau vreţi mai bine să mă duc să asasinez cadavrele prietenilor mei decedaţi pentru a respecta regulamentul dumneavoastră? Un teanc suplimentar de bancnote l-a convins să strecoare o lamă de cuţit în inima moralei sale şi să adauge un alineat provizoriu la regulamentul cimitirului.
          Cele şase sicrie erau aşezate, fiecare în dreptul gropii sale. In fiecare sicriu, am pus câte un manechin deghizat şi machiat în aşa fel încât să semene cu defunctul mult iubit. Alături am pus câteva fotografii din anii noştri fericiţi, obiecte, amintiri, şi tuturor le-am scris câte un bilet căruia i-am dat foc, presărând cenuşa în sicriu.
Paznicul a coborât sicriele cu o frânghie. Pentru că se mişca prea încet, l-am împins pe fiecare în groapa lui. Nu aveam nici cea mai vagă idee în privinţa religiei prietenilor mei decedaţi, poate că se convertiseră după despărţirea noastră?
Pentru mai multă siguranţă, am chemat un preot catolic, un pastor, un rabin, un călugăr budist, un murabit, un preot ortodox, un imam şi un cercetător de la CNRS. Fiecare a făcut câte o slujbă în felul lui la fiecare mormânt. Le-am dat apoi câte un plic, pe care l-au ascuns în buzunare de aceeaşi religie. Ca simbol al eternităţii lacrimilor mele, am aruncat în morminte vreo câteva kilograme de ceapă. Pentru a împiedica vampirii, necrofilii şi pe alţi profanatori de morminte să deranjeze noncadavrele foştilor mei prieteni pseudomorţi, am aruncat de asemenea funii de usturoi.
               Pentru a le asigura un ocean pasionant pe care să navigheze, am vărsat în fiecare mormânt mai mulţi litri de vodcă, tequila, bourbon, gin, Coca-Cola; totul pudrat cu frunze de marijuana şi de ceai. Pentru ca prietenii mei să aibă vânt prielnic în pânzele neantului, am pus în sicrie câte un mic difuzor cu muzica lor preferată. Paznicul a vrut să acopere gropile.
Am fost nevoit să-l cumpăr pentru a-şi îndeplini munca. Mormintele odată închise, am pus, după moda englezească, câte o frumoasă stelă cu numele lor. Am rostit un mic discurs funerar, în care am făgăduit că ei vor continua să trăiască veşnic în inima mea, deoarece chiar dacă prietenii mor, prieteniile sunt veşnice.
De mai multe ori pe lună mă voi duce să pun flori pe mormintele prietenilor mei. Le citesc ziarul, poeme, le cânt cântece cu un taraf. Din obligatie am ales un taraf. Nu poti da gresi cu folclorul. Doar romani au fost cu totii.

        Ma intorc acasa. La bloc. Tarziu. Ma simt nevoit din pricina oboselii sa ma pun in fata liftului. Sunt prea lenes sa urc pe scari.
Astept.
Bing! - suna liftul la sosire. Urc. Pe fundal se aude Stan Getz - First Song. Cat ma topesc acordurile acestei melodi.
Marmota care zacea sub dus de dimineata acum opera liftul. Ranjea la toti cu acei dinti patrati. Langa mine mai urcasera cateva persoane. Locatari.
Bing-bang! La fiecare etaj, bing-bang, uşa se deschide lăsând să se vadă alţi pasageri îmbrăcaţi în costumele lor la moda. Toti pasisera provizoriu de pe banda lor si se intorceau acasa.
Şi toată lumea isi astepta etajul. Liftul cand urca, cand cobora. La un moment anume, Marmota scosese o sticla si o imparti in mod egal in paharele mici de doua degete fiecarui lifto-stopist.
Toti stiam ca jucam un fel de Ruleta Ruseasca. Unul dintre pahare continea otrava. La doar doua minute, un barbat apropiat de mine, cazu la pamant. Ceilalti din vecinatate facura un pas asa incat sa nu se atinga de proaspatul cadavru.
Din sunetele ce se aud (undeva in spatele meu), deduc că bărbatul şi femeia din imediata mea apropiere sunt lipiţi de perete, şi, cu cea mai mare nonsalanta se reguleaza fara a se privi. Se vad prima data. Doar el si ea. Ceilalti nu au nici un interes. Toti au gustat-o pe aceasta tanara. Si totusi nimeni nu indrazneste sa priveasca.
Provocarea momentului e sa nu ne atingem niciunul. E o regula nescrisa a liftului.
        Bing-bang!... încă un etaj. Imi deschid geanta şi scot din ea o sârmă strălucitoare de oţel. Am împrumutat o carte de la bibliotecă, o carte despre nodurile marinăreşti.
Fac un nod frumos, culisant, la sârma mea, foarte reuşit, sunt destul de mândru de mine. Vreau să-l agăţ de bara transerversală de pe tavanul ascensorului, dar pentru că e prea sus, mă văd nevoit să mă caţăr pe umerii a doi dintre pasageri.
Aşa...s-a făcut.
          - Nu vă mişcaţi, vă rog! Mulţumesc. Apoi îmi trec nodul culisant în jurul gâtului. Stau în echilibru, cu un picior pe domnul acesta în costum şi cu celălalt pe doamna aceasta în taior. Cum cei doi nu sunt de aceeaşi înălţime, probabil că arăt niţel ridicol.
              Bing-bang! Ascensorul se opreşte la etajul 3. In fine, e rândul scăunaşelor mele umane să treacă pragul. Cei doi pasageri ies, tot fără să se atingă. Picioarele îmi cad în gol, urmate de restul corpului. Sârma mi se strânge în jurul gâtului. Nu mai pot respira. Mă balansez ca o pendulă, dând din picioare şi din mâini, încercând să mă sprijin pe atomi mai puţin microscopici decât ceilalţi.
         Dacă aş fi căzut cu mai multă violenţă, mi s-ar fi rupt vertebrele cervicale, dar nu mi-am luat destul avânt. E o chestiune de antrenament.
             Nu există absolut nici un risc de rupere a corzii, este din oţel amestecat cu fibre, admisă în construcţii, putând rezista la două sute de kilograme. Şi cum eu nu am decât optzeci, mă gândesc că ne-am fi putut spânzura mai mulţi deodată.
Durează câteva secunde; nu mai circulă sângele, nici aerul, şi sârma începe să-mi taie carnea gâtului. IMI DAU SEAMA CA MI S-A SCULAT!
SALUT ERECTIE MICA. PUPE SA-TI DAU! Asta nu mi se mai întâmplase de o veşnicie, e îmbucurător.
Totodata imi vars dejectile fecale in ghiloti si simt cum mi se preling pe lungul piciorului. Simt cum imi dau duhul.
Sarma imi taie gatul la fiecare miscare a liftului. Un domn ramas in lift avu decenta de a ma atarna cu picioarele de niste carlige agatate in tavan si ancorate la tendoanele deasupra calcaielor, precum un vitel in abator.
Cand liftul ajunsese din nou la parter, capul imi cazu bushind inabusit de pardoseala de beton. Rostogolit in strada, acesta fu gasit de un anume ciudat. Un barbat stacojiu, sfrijit, scheletic, cu genunchii indoiti pana la umeri dar cu indeajunsa lungime de femur incat sa para ca sta in picioare.
Parea ca un paianjen.
Un ranjet proeminent si permanent ii era asezat pe fata. Deasupra parului tuciuriu ii era asezat un joben asa de inalt incat ai fi crezut ca ii face parte din corp.
Strangea cadavre din strada. Coada fracului stergea sangele lasat de lesurile culese. Nu ezita sa-mi faca din cap o minge pe care o suta catre aerisirea de deasupra autobusului ce-l conducea. O masina comunista, diforma si macabra.

Dupa sedinta de curatenie acesta suii la volan, porni motorul si accelera spre apus. Din boxe suna Dream Theater - Another Day
Live another day
Climb a little higher
Find another reason to stay
Ashes in your hands
Mercy in your eyes
If you're searching for a silentsky...You won't find it here
Look another way
You won't find it here
So die another day
ETC...
In goana lui, cu fiecare kilometru parcurs, dricul se prefacea tot mai mult intr-o marmota uriasa. Rotile ii deveneau picioare, parbrizul ochi, s.a.m.d. pana cand intreaga ambarcatiune deveni o fiinta vie in pantecele careia eram tinuti.

Realitatea unei marmote este vizuina ei, hibernarea, hrana; pentru ea, Pământul nu este rotund, ci scobit.
Asa ca ne scosese la marginea vizuinei ei, si ne dejectase intr-un excrement aproape pietrificat la marfinea Pamantului. Acolo unde toti ajung cand isi dau ultima suflare.
Decaderea/caderea, sub forma de rahat intr-o groapa abisala.

Menirea mi-a fost implinita.



Related
Pigpen


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ce zici?